ARTICOLE

 

...Acest nou volum de poezie al lui MIRCEA ŞTEFAN aduce prospeţimea unui limbaj mult mai profund metaforizat – pe lângă nelinişti metafizice şi adevărate „eboşe cosmice” – proiecte de lumi paralele.

Interesant şi vaticinar (pentru ceea ce va urma, în volum...), motto-ul din EMIL CIORAN: „Pentru un scriitor, a-şi schimba limba este ca şi cum ar scrie o scrisoare de dragoste  cu dicţionarul”.   Poezia este Limba Dragostei, şi Limba Dragostei nu poate fi tradusă, nici măcar cu “dicţionarul” celei mai subtile hermeneutici. Deci, de la început, Poetul MIRCEA ŞTEFAN ne avertizează, pe noi, criticii Poeziei sale: “Trăiţi, întâi, Poezia (a mea sau a altui Poet, n-are importanţă – pentru că POEZIA ESTE UN FENOMEN DE PERFECTĂ CONTINUITATE ORFICĂ! - iar dacă nu e aşa ceva, atunci, NU E POEZIE ! -  …de la Mioriţa şi până la Eminescu, Stănescu, Tonegaru…). Apoi, abia, aveţi dreptul să…CÂNTAŢI! Altfel, nicio aşa-zisă <<ŞTIINŢĂ CARTEZIANO-DICŢIONARISTICĂ>> nu vă este de vreun ajutor…! Doar empathia şi SACRA ŞTIINŢĂ A VIZIONARISMULUI.”

Dublate simultan, se înţelege, de PURITATEA DUHULUI SCRIBULUI, REVELATORULUI DE LOGOS DIVIN!

MIRCEA ŞTEFAN locuieşte, după propria-i mărturisire, în SUMBRIA: „ţara mea Sumbria/ţară a tăcerii totale/desfoliere a cuvintelor/în cimitirul de vise” – cf. Sumbria, p. 10 (adică, la limita dintre “FRUNZA-tăcere sacră şi îngrijorată/căzută” – şi “DESFOLIEREA”, de  dincolo de limita vizibilităţii cvasi-desacralizate – “cimitir de vise”). „Prin Sumbria m-am rătăcit copil”(cf. Despre noi tot mai aproape, p. 71)  – adică, Fiinţă Aşteptătoare de Lumi.

De fapt, MIRCEA ŞTEFAN locuieşte în Grădina unui Paradis căzut întru „umbrire” (inclusiv Cuvântul este/a devenit „umbrire”, „nebunie” - adică teritoriu tranzitoriu şi liminar, în acelaşi timp – între raţionalitatea material-terestră şi Divinitatea Revelată: „lângă nebunia unei grădini/umbra adâncă a unui singur cuvânt/cu morţii de din vale înainte-mi” – cf. La început, p. 8). Sau: „amurgul vine prea repede/ne alungă subit dintre orbitoarele litere pe care le-am omis/şi nu mai văd grădina lăsată aici de  Dumnezeu” (cf. Cântec, p. 19).

SUMBRIA. Tranzitivitate vitală dis-continuă (din pricina gradului diferit, de la Duh la Duh, de Iniţiere întru Nevăzut): „sunt ultimul pelerin dinspre Sumbria” (cf. Ultimul călător, p. 73).

 Adică, în S+UMBRIA/UMBRA. Adică, în criptograma (devenită hieroglifă!) a UMBREI cu ŞARPELE. Şarpele Fiinţării Cosmice - OUROBOROS-ul!

„UMBRA” este hotarul („cum vine seara umbra ne desparte /acolo în tăcerea cea mai grea”, cf. Acolo, p. 113).

 HOTAR dintre

1-„zori”/”dimineaţă” şi „apus”/amurg”, dintre

2-Cuvântul Demiurgic-Parashabda – şi Tăcerea-Care-Pregăteşte-Noul-Ciclu-Cosmic (proxima Dimineaţă a Lumii!) – ca o „ghilotină”, separatoare de Miezul Logos-ului: „dintru cuvântul ce-l petrece/în faţa ghilotinei/ce să-i spui” – cf. Sabia lui Damocles, p. 134, dintre

3-Cuvânt şi Ne-Cuvântul Re-Sacralizant, după apocalipsa dionysiacă: „umbra ne calcă/poemele pocnesc zdrobite între dinţi” (cf.  Portret în profil, p. 115), dintre

4-certitudine şi neîncredere-scepticism demiurgic-creator („atâtea culori descompun  frica teama/grădina acolo cu un surâs avar” – cf. Mai mult decât un catren, p. 102), dintre

5-Zeu (eternitate) şi Tren (căderea în istorie): “căutăm zeul/bătrânul şi soarta /uita-vom cuvântul/un tren mai bătrân” (cf. p. Jocul cu lumina, p. 109), dintre

6-în-TEMEIERE şi DESFACEREA SISTEMULUI ARHITECTURAL al Lumii Acesteia, adică hotar între RĂDĂCINĂ şi COROANA ÎMPLINIRII DEMIURGICE, prin Cuvânt („lăsaţi voi rădăcinile să crească/să nască altă iarbă-întrebare/mai suntem un popor de pământ/le spui arhitectură eseistă/acestor arderi vii întru cuvânt” – cf. Poem, p. 16): „aştept dimineaţa cuvintelor /pe care-am să le spun” – cf. p. Grădina, p. 12.

Ieşirea (sau Rămânerea! – depinde de gradul de iniţiere spiritual şi de Focul Voinţei Demiurgice!) din STAREA DE CANCER – entropie existenţială şi semantică, a Lumii şi a Logos-ului (simultan!), Cuvânt şi Lume de/din CUVÂNT: “de acum te obişnuieşti să trăieşti /în acest cancer/format din amintiri şi resturi de cuvinte” – cf. Arhitectura cuvântului, p. 118 – sau (implicându-l pe Părintele Antic al Logos-ului Demiurgic, Socrate (deja el/Socrate era plin de “râia” infirmităţilor semantice ale Lumii/Logos-ului Lumii Căzute! – deci, “plăpând” spiritual…): “dinspre cuvinte ne vin toate ororile/şi râia pe care o trăim/căldura şi frigul/povestea lui Socrate/furia de cancer pelin” (cf. Întru cuvinte, p. 120). Sau: “numai cuvinte/ce nefiinţă /noaptea dispare/nici nu a fost/încalec /prind frâul /pornim către casă/imensă durere e-n tot/doar undeva-n ochiul său tainic/îl văd pe Socrate plăpând” (cf. idem).

INIMA devine garanta ieşirii/Învierii din mormântul-delimitare/HOTAR între lumile posibile ale Lui: “tzunami în inima mea/din mormânt” (cf. Tzunami, p. 15).

“Iubirea” este, şi ea, UMBRĂ-umbrire – şi în sensul de efect temporal-tranzitiv, dar şi în rostul creştin, de promisiune a Revelaţiei Sacre a Focului-Leu (Leoaică…)/HRISTOS-Lacrima: “ai sânge de leoaică /pelerino/lacrima blândă/şi ochii UMBROŞI” (cf. Poveste din satul de peste deal, p. 81).

“Dimineaţa” este  “vecina Focului/REVELAŢIE”: “ai să îl vezi mai curând/coborând dimineaţa/cu o întreagă pădure arzând” (cf. Cu ultimele cuvinte ale poemului în mână, p. 59). De aceea, sintagma-titlu “apus de primăvară” (cf. Apus de primăvară, p. 66) depăşeşte oximoronul, pentru secreta aşteptare a Revelaţiei Învierii, întru Ciclicitatea Existenţei Cosmice. La fel ca şi structura pseudo-oximoronică: “iarna tristă se vede în zori” (cf. Călătorie, p. 111).

ŞARPELE poate fi cel luciferico-interogativo-dubitativ (VIPERA ÎNTREBĂRII/NESIGURANŢEI EXISTENŢIALE: „seara-i o VIPERĂ lung lăbărţată”, cf. Agora – o plimbare de seară, p. 137), întru viaţă/Logos expresiv: „toţi ŞERPII CUVINTELOR au ieşit azi la soare” (cf. Sept, p. 27).

ŞARPELE poate fi (şi asta ESTE, în primul rând!) – SPIRALA EXISTENŢEI FIINŢIAL-COSMICE/ŞARPELE KUNDALINI: “aş vrea să fiu SPIRALĂ/copil de azalea/aş vrea să ştiu ce-i lumea/în care am iubit (cf. Vin oameni, p. 24). Sau, ca variantă simbolică a revenirii/re-Învierii ciclice a lumilor – COLOANA INFINITULUI (infinitul sacral, izvorât din pământul căderii!): “Coloana Infinitului s-a născut din pământ” – cf. Proces de sublimare în sublim, p. 94.

Dar, în lumea noastră, aflată la nivelul vârstei Kali Yuga şi sub semnul “crimei cainice” - ŞARPELE LUCIFERIC (Co-Demiurg!) apare, din păcate, şi sub forma sa degradată şi grotesc-funebră – VIERMELE (proliferat  proteiform, îngrozit el însuşi de datele Misiunii sale Dublu-Dionysiace – de destructurare şi, logic-succesiv, de restructurare): “se scurmă VIERMII-nfricoşaţi de crimă” – cf. Cum se întâmplă, p. 4.

Această lume, pusă sub semnul ambiguităţii semantic, a DUBLULUI SEMANTIC, oscilează între Nucleul Stabilităţii (DUMNEZEU-MUNTELE) şi Simbolul Instabilităţii, cu propensiuni implicite, dar clare, totuşi, spre Malul/ŢĂRMUL Stabilităţii…: CORABIA/ARCĂ!

CALE şi ŢINTĂ A CĂII – una conţinând-o (şi presupunând-o!) pe cealaltă!!!

MIRCEA ŞTEFAN îşi mişcă fluidul poetic al Logos-ului Întemeietor:

1-între ORIGINARUL-RĂDĂCINĂ-CUPLUL ORIGINARITĂŢII ANDROGINICE: TATĂ-MAMĂ (sub semnul Focului Pădurii şi al Inimii-Centru Cosmic): “pe deal era o casă mare/cât inima mamei/şi cântecul pe care  tatami l-a cântat pe când eram copil…” – cf. Inima mamei, p. 14 – şi fluctuaţiile semantice ale “APEI” (depăşite prin “tragerea cu ARCUL”, adică, prin ocultarea ARCULUI AMBIGUU, deci supus “urii”, ca forţă amânată a Revelaţiei - în Favoarea SĂGEŢII SOLARE, ELIBERATOARE DE DUH: “mi-atinge ura/sinceră/cuminte/de a trage cu arcul în libertatea mea” – cf. În libertate vei trage cu arcul, p. 22 – sau: “calcă pe URME DE SĂGEŢI/se  urcă/cu toate degetele pe pereţi/iar zidul greu al criptei/îl răsfaţă” – cf. Destin, p. 42)  – dar, mereu, cu Faţa (Însetată de Divin!) a Fiinţei, în-dreptată spre NORDUL-HRISTOS: “cum ard pădurile din rădăcină/o sete/alta/dinspre nord” (cf. Cum se întâmplă, p. 4) – sau: “ai să îl vezi mai curând/coborând dimineaţa/cu o întreagă pădure arzând” – cf. Cu ultimele cuvinte ale poemului în mână, p. 59).

LIBERTATEA aceasta, în faţa versatilităţilor istoriei, a mai clamat-o, cândva, Geo Dumitrescu – zicându-i (la fel de adânc metaforic, dar mai violent-expresiv) “Libertatea de a trage cu puşca”…;

2- între MUNTE (care revelează dumnezeirea stabilă/”neclintită”) şi ARCA-CE-MERGE-SPRE-MUNTE (situată în zona “valului” istoric, care ocultează Originaritatea Fiinţei Adamice!) – între potenţialul soteriologic al Fiinţei Adamice căzute (“Valul”/”Apa”) şi SOTERIOLOGIA-CA-FAPT/ÎNFĂPTUIRE (PUR DINAMICĂ!): “aş vrea să urc pe VALURI/nu numai cu privirea/dar MUNTELE E IARĂŞI/ÎN FAŢĂ NECLINTIT” – cf. Vin oameni, p.24.

Altfel, dacă nu pleci, n-ai cum ajunge – la Împlinirea Misiunii Terestre: “ultima navă a plecat din port/voi mă-ndemnaţi să mă grăbesc” – cf. Numărătoare inversă, p. 79. Rămâi între CEASORNICARUL ISTORIEI CĂDERII  (“eu am rămas cu-acel ceasornicar/mirat să-şi vadă visul că porneşte/imaginile se succed invers barbar/sunt prizonier într-o altă poveste(…)ultima navă chiar  a decolat /ceasornicarul îşi priveşte ceasul/văd cum se duc secundele rotund/şi nimeni mecanismul nu-l opreşte”.” – cf. idem).– şi PĂUNUL DIVIN/” STÂNCĂ ALBASTRĂ departe în mare” – cf. Celui, p. 91: “cum  limba-i grea PĂUNULUI/curmal neputincios/aprinsă stea/explozie de neutrino spui/pe cer de abanos” – cf. Peisaj fără îngeri, p. 8. A se observa ravagiile istoriei, prin faza ei cea mai agresivă – “modernitatea”, care schilodeşte Logos-ul Divin, prin pseudo-ştiinţa labirintică şi futilă (în raport cu Sublimul Celest!): “explozie de neutrino sui/pe cer de abanos”…

Cea mai interesantă imagine poetic-vizionară a lui MIRCEA ŞTEFAN este aceea în care află metafora revelatorie a reversibilităţii Ţintei – în  Cale (a Scopului Misiunii, în Dinamismul Expresiv al Faptei/Înfăptuirii/Înfiinţării, peste păcatul adamic al “căderii” şi peste cel “cainico-satanic” -  păcat dublu:  hybris şi hamarthya, totdeodată! - al crimei destabilizatoare!) – MAMA care NAŞTE (actualizând, PERMANENT şi EGAL, potenţialitatea şi dinamica Fiinţei/Fiinţării!) pe CALEA-DRUM (fixând, astfel, întru Fiinţă-Fiinţare, dinamica soteriologică a Corăbiei-Arcei): “uita-vom şi crima/e mama-n durere pe drum” – cf. Poem, p. 32.

Pentru Eliberarea (Mântuitoare a Fiinţei!) de HOTAR/AMBIGUITATEA SEMANTICII DIVINE – e nevoie de Logos-Cântec-şi-DESCÂNTEC (orice descântec întoarce la SĂNĂTATEA ABSOLUTĂ A ORIGINII!) – pentru a RE-ARMONIZA structurile dezbinate/dichotomice şi entropizate ale “modernităţii” (starea de pierdere a sacralităţii): “pe tine te vopsim în fiecare an/să arăţi aşa frumos la vedere/să te vindeci de boli/de soare şi ploi” – cf. Corabia Nibelungilor, p. 65.

Altfel, nici “AER” nu vom avea – şi, deci, nici CER/LUCEAFĂR/NUCLEU DE FOC AL DEMIURGIEI: “şi-i aer greu în seară/dar numai cât luceferi sunt pe cer” – cf. Inima mamei, p. 14.

…De la “icoană” la “zbenguială” – sunt universuri întregi, paralele cu Pseudo-Demiurgia – pe care le putem cuprinde doar cu prometeismul PURITĂŢII DIVINE (Stării de Copilărie Spirituală): “şi mulţi băieţi se zbenguie să vadă/iubirea de icoane în pridvor” – cf. Peisaj fără îngeri, p. 8. Şi numai Poetul poate redobândi “DIMINEAŢA cuvintelor” – depăşind, pentru Revelaţia Vizionară a Logos-ului AUTENTIC Demiurgic – Starea (entropică/anti-spirituală) POST-BABEL (deci, magic, şi istoria – a se observa foarte vagi trimiteri la stalinism, la dubla tragedie a Katynului – asasinarea ofiţerilor polonezi, din 1940 – dar şi masacrul, executat de un comando C.I.A. [sic!], a elitei poloneze contemporane, pe 10 aprilie 2010…: “în pădurea de paltini/să ducă la ei numai mierea sunetului/acelaşi/pe care nimeni până acum nici nu l-a auzit/poartă un nume/KATIN” – cf. Alt poem, p. 17 – sau: “un avion a căzut dimineaţa/din ceaţă se aud împuşcături” – cf. Poveste, p. 13): “Arhitectura TURNULUI DIN BABILON/atunci când limbile toate/şi-au atins ţelul” – cf. Focul, p. 39).

…Pentru Soteriologia Lumii, MIRCEA ŞTEFAN a înţeles că are nevoie, succesiv, de CORABIE/STRĂBATEREA INIŢIATICĂ A VIEŢII – ca şi de SOARE/SPINI/REVELAŢIA HRISTICĂ, FINAL AL INIŢIEII: nu există Trandafir al Revelaţiei Hristice, fără SPINI – tot aşa, cum nu există SOARE-DUMNEZEIRE, fără RAZE…!

Şi, cum afirmă chiar Prologul Cărţii – NIHIL SINE PURITAS/”INOCENTIA”! (cf. I.Prolog  - Recurs la inocenţă, p. 2).

Cartea Poetului MIRCEA ŞTEFAN nu este un Manual al Trăirilor Iniţiatice: ESTE ÎNSĂŞI TRĂIREA INIŢIERII ÎNTRU FIINŢĂ/FIINŢARE ÎNTRU DUH DIVIN!

                                                                            prof. dr. Adrian Botez