PREFAŢĂ
[1]
...Acest nou volum de poezie al lui MIRCEA ŞTEFAN aduce prospeţimea unui
limbaj mult mai profund metaforizat – pe lângă nelinişti metafizice şi adevărate
„eboşe
cosmice” – proiecte de lumi paralele.
Interesant şi vaticinar (pentru ceea ce va urma, în
volum...), motto-ul din EMIL CIORAN: „Pentru
un scriitor, a-şi schimba limba este ca şi cum ar scrie o scrisoare de
dragoste cu dicţionarul”. Poezia este Limba Dragostei, şi Limba
Dragostei nu poate fi tradusă, nici măcar cu “dicţionarul” celei mai
subtile hermeneutici. Deci, de la început, Poetul MIRCEA ŞTEFAN ne avertizează, pe noi, criticii Poeziei sale: “Trăiţi,
întâi, Poezia (a mea sau a altui Poet, n-are importanţă – pentru că POEZIA
ESTE UN FENOMEN DE PERFECTĂ CONTINUITATE ORFICĂ! - iar dacă nu e aşa ceva, atunci,
NU
Dublate simultan, se înţelege, de PURITATEA DUHULUI SCRIBULUI,
MIRCEA ŞTEFAN locuieşte, după propria-i mărturisire,
în SUMBRIA: „ţara mea
Sumbria/ţară a tăcerii totale/desfoliere a cuvintelor/în cimitirul de vise” – cf. Sumbria, p. 10 (adică, la limita dintre
“FRUNZA-tăcere sacră şi îngrijorată/căzută”
– şi “DESFOLIEREA”, de dincolo de limita vizibilităţii
cvasi-desacralizate – “cimitir de vise”). „Prin Sumbria m-am
rătăcit copil”(cf. Despre
noi tot mai aproape, p. 71) – adică, Fiinţă Aşteptătoare de Lumi.
De fapt, MIRCEA
ŞTEFAN locuieşte în Grădina unui Paradis căzut întru „umbrire” (inclusiv Cuvântul este/a devenit „umbrire”,
„nebunie”
- adică teritoriu tranzitoriu şi liminar,
în acelaşi timp – între raţionalitatea material-terestră şi Divinitatea
Revelată: „lângă nebunia unei grădini/umbra adâncă a unui singur cuvânt/cu morţii
de din vale înainte-mi” – cf. La început, p. 8). Sau: „amurgul
vine prea repede/ne alungă subit dintre orbitoarele litere pe care le-am omis/şi
nu mai văd grădina lăsată aici de Dumnezeu” (cf. Cântec,
p. 19).
SUMBRIA. Tranzitivitate vitală dis-continuă
(din pricina gradului diferit, de la Duh la Duh, de Iniţiere întru Nevăzut): „sunt ultimul
pelerin dinspre Sumbria” (cf. Ultimul
călător, p. 73).
Adică, în S+UMBRIA/UMBRA. Adică, în
criptograma (devenită hieroglifă!) a UMBREI cu ŞARPELE. Şarpele Fiinţării
Cosmice - OUROBOROS-ul!
„UMBRA”
este hotarul („cum vine seara umbra ne desparte /acolo în
tăcerea cea mai grea”, cf. Acolo, p. 113).
HOTAR dintre
1-„zori”/”dimineaţă” şi „apus”/amurg”,
dintre
2-Cuvântul
Demiurgic-Parashabda – şi Tăcerea-Care-Pregăteşte-Noul-Ciclu-Cosmic (proxima Dimineaţă a Lumii!) – ca o „ghilotină”, separatoare de Miezul
Logos-ului: „dintru cuvântul ce-l petrece/în faţa ghilotinei/ce să-i spui” – cf. Sabia lui Damocles, p. 134, dintre
3-Cuvânt şi Ne-Cuvântul Re-Sacralizant, după
apocalipsa dionysiacă: „umbra ne calcă/poemele pocnesc zdrobite
între dinţi” (cf. Portret
în profil, p. 115), dintre
4-certitudine şi neîncredere-scepticism demiurgic-creator („atâtea culori descompun frica teama/grădina acolo cu un surâs avar” – cf. Mai mult decât un catren, p. 102), dintre
5-Zeu (eternitate)
şi Tren (căderea în istorie): “căutăm
zeul/bătrânul şi soarta /uita-vom cuvântul/un tren mai bătrân” (cf. p. Jocul cu lumina, p. 109), dintre
6-în-TEMEIERE şi DESFACEREA SISTEMULUI ARHITECTURAL al
Lumii Acesteia, adică hotar între RĂDĂCINĂ şi COROANA ÎMPLINIRII DEMIURGICE,
prin Cuvânt („lăsaţi voi rădăcinile să crească/să nască
altă iarbă-întrebare/mai suntem un popor de pământ/le spui arhitectură eseistă/acestor
arderi vii întru cuvânt” – cf. Poem, p. 16): „aştept dimineaţa
cuvintelor /pe care-am să le spun” – cf. p. Grădina, p. 12.
Ieşirea (sau Rămânerea! – depinde de gradul de
iniţiere spiritual şi de Focul Voinţei Demiurgice!) din STAREA DE CANCER – entropie existenţială şi semantică, a Lumii şi a
Logos-ului (simultan!), Cuvânt şi Lume de/din CUVÂNT: “de
acum te obişnuieşti să trăieşti /în acest cancer/format din amintiri şi resturi
de cuvinte” – cf. Arhitectura
cuvântului, p. 118 – sau (implicându-l pe Părintele Antic al Logos-ului
Demiurgic, Socrate (deja el/Socrate era plin de “râia” infirmităţilor
semantice ale Lumii/Logos-ului Lumii Căzute! – deci, “plăpând” spiritual…): “dinspre
cuvinte ne vin toate ororile/şi râia pe care o trăim/căldura şi frigul/povestea
lui Socrate/furia de cancer pelin” (cf. Întru cuvinte, p. 120). Sau: “numai cuvinte/ce nefiinţă /noaptea dispare/nici
nu a fost/încalec /prind frâul /pornim către casă/imensă durere e-n tot/doar
undeva-n ochiul său tainic/îl văd pe Socrate plăpând” (cf. idem).
INIMA devine
garanta ieşirii/Învierii din mormântul-delimitare/HOTAR între lumile posibile
ale Lui: “tzunami în inima mea/din mormânt” (cf. Tzunami, p. 15).
“Iubirea” este, şi ea, UMBRĂ-umbrire – şi în sensul de efect temporal-tranzitiv, dar şi în rostul creştin, de
promisiune a Revelaţiei Sacre a Focului-Leu (Leoaică…)/HRISTOS-Lacrima: “ai sânge de leoaică /pelerino/lacrima
blândă/şi ochii UMBROŞI” (cf. Poveste
din satul de peste deal, p. 81).
“Dimineaţa” este “vecina Focului/REVELAŢIE”: “ai să
îl vezi mai curând/coborând dimineaţa/cu o întreagă pădure arzând” (cf. Cu ultimele cuvinte ale poemului în mână,
p. 59). De aceea, sintagma-titlu “apus de primăvară” (cf. Apus de primăvară, p. 66) depăşeşte
oximoronul, pentru secreta aşteptare a Revelaţiei Învierii, întru Ciclicitatea
Existenţei Cosmice. La fel ca şi structura pseudo-oximoronică: “iarna
tristă se vede în zori” (cf. Călătorie,
p. 111).
ŞARPELE poate fi cel luciferico-interogativo-dubitativ
(VIPERA ÎNTREBĂRII/NESIGURANŢEI
EXISTENŢIALE: „seara-i o VIPERĂ lung lăbărţată”, cf. Agora – o plimbare de seară, p. 137), întru viaţă/Logos expresiv: „toţi ŞERPII CUVINTELOR au ieşit azi la
soare” (cf. Sept, p.
27).
ŞARPELE poate fi
(şi asta ESTE, în primul rând!) – SPIRALA EXISTENŢEI FIINŢIAL-COSMICE/ŞARPELE
KUNDALINI: “aş vrea să fiu SPIRALĂ/copil de azalea/aş vrea să ştiu ce-i lumea/în
care am iubit (cf. Vin oameni,
p. 24). Sau, ca variantă simbolică a revenirii/re-Învierii ciclice a lumilor – COLOANA INFINITULUI (infinitul sacral,
izvorât din pământul căderii!): “Coloana Infinitului s-a născut din pământ”
– cf. Proces de sublimare în sublim,
p. 94.
Dar, în lumea noastră, aflată la nivelul vârstei Kali Yuga şi sub semnul “crimei
cainice” - ŞARPELE LUCIFERIC (Co-Demiurg!) apare, din păcate, şi sub forma sa degradată şi grotesc-funebră – VIERMELE (proliferat proteiform, îngrozit el însuşi de datele
Misiunii sale Dublu-Dionysiace – de destructurare şi, logic-succesiv, de restructurare): “se
scurmă VIERMII-nfricoşaţi de crimă” – cf. Cum se întâmplă, p. 4.
Această lume, pusă sub semnul ambiguităţii semantic, a DUBLULUI SEMANTIC, oscilează între Nucleul Stabilităţii (DUMNEZEU-MUNTELE) şi Simbolul Instabilităţii, cu propensiuni
implicite, dar clare, totuşi, spre Malul/ŢĂRMUL
Stabilităţii…: CORABIA/ARCĂ!
CALE şi ŢINTĂ A CĂII – una
conţinând-o (şi presupunând-o!) pe cealaltă!!!
MIRCEA ŞTEFAN îşi
mişcă fluidul poetic al Logos-ului Întemeietor:
1-între ORIGINARUL-RĂDĂCINĂ-CUPLUL
ORIGINARITĂŢII ANDROGINICE: TATĂ-MAMĂ (sub semnul Focului Pădurii şi al Inimii-Centru Cosmic): “pe deal era o casă mare/cât inima
mamei/şi cântecul pe care tatami l-a
cântat pe când eram copil…” – cf. Inima
mamei, p. 14 – şi fluctuaţiile semantice ale “APEI” (depăşite prin “tragerea
cu ARCUL”, adică, prin ocultarea ARCULUI
AMBIGUU, deci supus “urii”, ca forţă amânată a Revelaţiei
- în Favoarea SĂGEŢII SOLARE, ELIBERATOARE DE DUH: “mi-atinge
ura/sinceră/cuminte/de a trage cu arcul în libertatea mea” – cf. În libertate vei trage cu arcul, p. 22
– sau: “calcă pe URME DE SĂGEŢI/se urcă/cu toate degetele pe pereţi/iar zidul greu al criptei/îl răsfaţă”
– cf. Destin, p. 42) – dar, mereu, cu
Faţa (Însetată de Divin!) a Fiinţei, în-dreptată spre NORDUL-HRISTOS: “cum ard pădurile din rădăcină/o sete/alta/dinspre
nord” (cf. Cum se întâmplă, p.
4) – sau: “ai să îl vezi mai curând/coborând dimineaţa/cu o întreagă pădure arzând”
– cf. Cu ultimele cuvinte ale poemului
în mână, p. 59).
LIBERTATEA aceasta, în faţa versatilităţilor istoriei, a mai clamat-o, cândva, Geo
Dumitrescu – zicându-i (la fel de adânc metaforic, dar mai violent-expresiv) “Libertatea
de a trage cu puşca”…;
2- între MUNTE (care
revelează dumnezeirea stabilă/”neclintită”) şi ARCA-CE-MERGE-SPRE-MUNTE (situată în
zona “valului” istoric, care ocultează Originaritatea Fiinţei Adamice!)
– între potenţialul soteriologic al Fiinţei Adamice căzute (“Valul”/”Apa”)
şi SOTERIOLOGIA-CA-FAPT/ÎNFĂPTUIRE (PUR DINAMICĂ!): “aş vrea să urc pe VALURI/nu numai
cu privirea/dar MUNTELE E IARĂŞI/ÎN FAŢĂ NECLINTIT” – cf. Vin oameni, p.24.
Altfel, dacă nu pleci, n-ai cum ajunge – la Împlinirea
Misiunii Terestre: “ultima navă a plecat din port/voi mă-ndemnaţi să mă grăbesc” –
cf. Numărătoare inversă, p. 79.
Rămâi între CEASORNICARUL ISTORIEI
CĂDERII (“eu am rămas cu-acel ceasornicar/mirat
să-şi vadă visul că porneşte/imaginile se succed invers barbar/sunt prizonier
într-o altă poveste(…)ultima navă chiar a decolat /ceasornicarul îşi priveşte ceasul/văd cum se duc secundele
rotund/şi nimeni mecanismul nu-l opreşte”.” – cf. idem).– şi PĂUNUL DIVIN/” STÂNCĂ ALBASTRĂ departe în mare” – cf. Celui, p. 91: “cum limba-i grea PĂUNULUI/curmal
neputincios/aprinsă stea/explozie de neutrino spui/pe cer de abanos” –
cf. Peisaj fără îngeri, p. 8. A se
observa ravagiile istoriei, prin faza ei cea mai agresivă – “modernitatea”,
care schilodeşte Logos-ul Divin, prin pseudo-ştiinţa labirintică şi futilă (în
raport cu Sublimul Celest!): “explozie de neutrino sui/pe cer de abanos”…
Cea mai interesantă imagine poetic-vizionară a lui MIRCEA ŞTEFAN este aceea în care află
metafora revelatorie a reversibilităţii Ţintei – în Cale (a Scopului Misiunii, în Dinamismul
Expresiv al Faptei/Înfăptuirii/Înfiinţării, peste păcatul adamic al “căderii”
şi peste cel “cainico-satanic” - păcat
dublu: hybris şi hamarthya,
totdeodată! - al crimei destabilizatoare!) – MAMA care NAŞTE (actualizând, PERMANENT şi EGAL, potenţialitatea şi dinamica Fiinţei/Fiinţării!) pe CALEA-DRUM (fixând,
astfel, întru Fiinţă-Fiinţare, dinamica soteriologică a Corăbiei-Arcei): “uita-vom şi crima/e mama-n durere pe drum”
– cf. Poem, p. 32.
Pentru Eliberarea (Mântuitoare a Fiinţei!) de HOTAR/AMBIGUITATEA SEMANTICII DIVINE –
e nevoie de Logos-Cântec-şi-DESCÂNTEC (orice descântec întoarce la SĂNĂTATEA ABSOLUTĂ A ORIGINII!) –
pentru a RE-ARMONIZA structurile
dezbinate/dichotomice şi entropizate ale “modernităţii” (starea de pierdere a
sacralităţii): “pe tine te vopsim în fiecare an/să arăţi aşa frumos la vedere/să te
vindeci de boli/de soare şi ploi” – cf. Corabia Nibelungilor, p. 65.
Altfel, nici “AER” nu vom avea – şi, deci, nici CER/LUCEAFĂR/NUCLEU DE FOC AL DEMIURGIEI:
“şi-i
aer greu în seară/dar numai cât luceferi sunt pe cer” – cf. Inima mamei, p. 14.
…De la “icoană” la “zbenguială” – sunt
universuri întregi, paralele cu
Pseudo-Demiurgia – pe care le putem cuprinde doar cu prometeismul PURITĂŢII DIVINE (Stării de Copilărie
Spirituală): “şi mulţi băieţi se zbenguie să vadă/iubirea de icoane în pridvor”
– cf. Peisaj fără îngeri, p. 8. Şi
numai Poetul poate redobândi “DIMINEAŢA cuvintelor” – depăşind,
pentru Revelaţia Vizionară a Logos-ului AUTENTIC Demiurgic – Starea (entropică/anti-spirituală) POST-BABEL (deci, magic, şi istoria – a se observa foarte
vagi trimiteri la stalinism, la dubla tragedie a Katynului – asasinarea
ofiţerilor polonezi, din 1940 – dar şi masacrul, executat de un comando C.I.A.
[sic!], a elitei poloneze contemporane, pe 10 aprilie 2010…: “în
pădurea de paltini/să ducă la
ei numai mierea sunetului/acelaşi/pe care nimeni până acum nici nu l-a
auzit/poartă un nume/KATIN” – cf. Alt poem, p. 17 – sau: “un avion a căzut dimineaţa/din ceaţă se aud
împuşcături” – cf. Poveste,
p. 13): “Arhitectura TURNULUI DIN BABILON/atunci când limbile toate/şi-au atins
ţelul” – cf. Focul, p. 39).
…Pentru Soteriologia Lumii, MIRCEA ŞTEFAN a înţeles că are nevoie, succesiv, de CORABIE/STRĂBATEREA INIŢIATICĂ A VIEŢII – ca şi de SOARE/SPINI/REVELAŢIA
HRISTICĂ, FINAL AL INIŢIEII: nu există Trandafir
al Revelaţiei Hristice, fără SPINI –
tot aşa, cum nu există SOARE-DUMNEZEIRE,
fără RAZE…!
Şi, cum afirmă chiar Prologul Cărţii – NIHIL SINE PURITAS/”INOCENTIA”!
(cf. I.Prolog - Recurs la inocenţă, p. 2).
Cartea Poetului MIRCEA
ŞTEFAN nu este un Manual al
Trăirilor Iniţiatice: ESTE ÎNSĂŞI
TRĂIREA INIŢIERII ÎNTRU FIINŢĂ/FIINŢARE ÎNTRU DUH DIVIN!
prof.
dr. Adrian Botez